[1]Despre condiţia literaturii în socialismul real
Numeroase mărturii ale intelectualilor sau oamenilor simpli asupra perioadei instalării comunismului în România descriu situaţia în termenii instaurării unei "alte lumi", total diferită de cea în care trăiseră până atunci, indiferent de valorizarea noii societăţi. Tema schimbării radicale este, altminteri, consacrată şi de propaganda oficială, bineînţeles în accepţiune convenabilă. Măsurile regimului popular în privinţa proprietăţii, administraţiei, învăţământului ş.a.m.d. transformă deopotrivă realitatea politico-economică şi cadrele vieţii cotidiene; structura obiectivă, exterioară şi, în cele din urmă, realitatea subiectivă a indivizilor. Mutaţiilor macro-structurale ale societăţii le corespund, la nivelul destinelor particulare, în acel moment, diferite tipuri de "şocuri biografice". Privite împreună, ele formează o serie istorico-biografică1. O privire cuprinzătoare, care să permită aproximarea rolului literaturii şi metamorfoza acesteia în contextul socialismului real, ne este facilitată printre altele de perspectiva asupra socializării dezvoltată de Peter L. Berger şi Thomas Luckman2, care pune în valoare mecanismele de articulare a macrosocialului cu micro, adică de constituire şi evoluţie, în context determinat, a unei serii istorico-biografice. Conceptul de "alternare", propus de cei doi autori este extrem de pertinent în cazul instituirii democraţiei populare în spaţiul românesc. Dacă procesul de socializare implică posibilitatea ca realitatea subiectivă să poată fi transformată, atunci când gradul schimbării este extrem,
adică atunci când individul îşi "schimbă lumile", avem de-a face cu o situaţie limită, pe care autorii o numesc "alternare" (a lumilor). În cazul comunismului nu discutăm atât sub ipoteza reuşitei alternării cât, mai curând, sub certitudinea intenţiei regimului. Alternarea presupune existenţa unor procese de re-socializare, asemănătoare cu socializarea primară, deoarece trebuie să refacă în manieră radicală factorii determinanţi ai realităţii care, în mod obişnuit, sunt percepuţi şi acceptaţi ca atare în perioada copilăriei. Socializarea primară, petrecută la începutul vieţii, este procesul prin care individul interiorizează lumea socială
prin identificarea cu "alţii semnificativi", devenind astfel membru al societăţii. Aceşti "alţii semnificativi" (în principal părinţii, fraţii şi grupul de egali), care intermediază "luarea în primire" a lumii, nu pot fi aleşi, iar lumea interiorizată nu este nici ea aleasă dintre mai multe lumi posibile, ci este singura lume existentă şi imaginabilă, lumea tout court . De aceea, experienţa dobândită pe parcursul socializării primare este una fundamentală. Alternarea diferă totuşi de socializarea primară prin faptul că nu se realizează ex nihilo . În consecinţă, înainte de instalarea unei noi lumi este necesară dezintegrarea structurii nomice anterioare a realităţii subiective. Prototipul alternării este, potrivit opiniei celor doi
autori, convertirea religioasă.
Echivalarea alternării cu procesul socializării primare este extrem de bogată în
consecinţe, iar o privire scurtă asupra instituirii comunismului validează o asemenea analogie. Să mai remarcăm că o situaţie limită, de alternare, nu este posibilă decât atunci când "noua lume" este una omogenă, constituită pe baza unui principiu unic de socializare, ceea ce implică tentaţia ei de a se afirma dacă nu ca unica posibilă (cum e lumea părinţilor în viziunea copiilor), cel puţin ca singura legitimă. Izomorfismul lumilor omogene face ca societatea socialistă, cu tendinţa de a se structura după principiul unic al socializării politice "în lumina" ideologiei marxist-leniniste, să fie comparată adesea cu o cazarmă, un lagăr, o închisoare, iar comunismul cu o religie fără Dumnezeu. În ultimă instanţă, dictatura proletariatului nu urmăreşte decât convertirea ideologică. Tocmai această tentaţie a lumilor omogene de a se institui ca lumi unice face ca alternarea să prezinte similitudini cu socializarea primară.
O primă consecinţă semnificativă a acestei similitudini este că reuşita unei alternări şi uneori chiar rezultatul ei stă în infantilizarea indivizilor supuşi acestui proces, fie chiar numai sub forma reducerii sau anihilării autonomiei personale. Un studiu asupra evoluţiei mentalităţii în totalitarism poate urmări chiar această infantilizare progresivă în diferite domenii ale socialului.
Ideologia şi propaganda comunistă în proiectul lor de alternare a lumilor refac toposul socializării primare la nivel discursiv. Lumea promisă este una a fericirii, egalităţii şi ocrotirii, relaţiile sociale sunt armonioase, bazate pe încredere totală şi dragoste reciprocă. Partidul este reprezentat ca o mare familie, având o grijă părintească pentru fiecare membru în parte. Ceilalţi sunt camarazi, tovarăşi şi prieteni – adică un grup de egali. Uniunea Sovietică este ţara vecină şi prietenă, o soră mai mare care are grijă de fraţii mai mici iar la fiecare consfătuire sau congres transmite un salut frăţesc (sic!) celorlalte ţări din lagărul socialist.
Solidaritatea oamenilor muncii este de asemenea, la rândul ei, frăţească. Să remarcăm insistenţa cu care apar sub diferite chipuri instanţele socializării primare: părinţii, fraţii, grupul de egali, precum şi faptul că universul reprezentărilor este construit eminamente pe relaţii de afectivitate, este un univers al sentimentelor. Aceste condiţii sunt indispensabile alternării, pentru că în socializarea primară învăţarea nu este "pur cognitivă", ci are loc în împrejurări pline de încărcătură afectivă, căci copilul se identifică cu ceilalţi semnificativi pe
căi emoţionale.
Dată fiind importanţa comunicării afective în cazul alternării, înţelegem mult mai bine importanţa literaturii în arsenalul propagandistic comunist. Ea are menirea de a construi cadrul emoţional al re-socializării politice, al convertirii ideologice; de a facilita identificarea cu modelele socializatoare ("alţii semnificativi", vezi personajul pozitiv) şi mai puţin de a transmite informaţii, de a stimula gândirea. Fireşte, alături de maniera de a simţi găsim şi moduri de a evalua, de a înţelege etc., constituindu-se într-un habitus ideologic, mai mult prescris decât operaţional în practicile cotidiene. Interesant este că prin literatură nu e permisă transmiterea oricăror sentimente, ci doar a celor circumscrise în pattern-ul
socializării primare: dragoste filială, frăţească, încredere, prietenie etc. E încurajată o sensibilitate puritană şi tradiţională în sensul rolurilor prescrise: trebuie să-ţi iubeşti mama şi tatăl, trebuie să-ţi iubeşti fraţii, nu e frumos să iubeşti prietenii mai mult decât părinţii etc. Gama sentimentelor corecte politic, cel puţin în perioada dogmatică, este sărăcăcioasă şi omoloagă lumii infantile: asexuale (filiale şi tovărăşeşti), fără nuanţe şi extrem de intense. Aceste sentimente vehiculate prin literatură nici nu aparţin, paradoxal, întru totul subiectivităţii, căci subiectivitatea e un mare păcat, ele au un caracter colectiv şi, prin aceasta, cvasi-obiectiv. Personaje exponenţiale împărtăşesc sentimente colective într-o lume supusă implacabilei legi a istoriei. Sentimentele cvasi-obiective nu sunt un cerc pătrat, ci exprimă o realitate a socializării primare sau a alternării.
Atunci când rolul este insuficient interiorizat, ştii ce-ar trebui să simţi, dar nu simţi întocmai. E perioada de învăţare, când sentimentul e prescris şi colectiv (resimţit ca exterior şi constrângător), încă nu e asimilat de către copil. În acest moment identitatea nu este asumată şi copilul vorbeşte despre el la persoana a treia. La fel se întâmplă şi cu scriitorii proletcultişti care nu sunt convinşi de justeţea ideologiei. Partidul solicită exprimarea unor sentimente care fac parte dintr-o realitate subiectivă viitoare, neinteriorizată, tocmai în scopul socializării. Miza fiind construcţia unui nou tip de personalitate socială ("omul nou"), literatura nu mai răspunde funcţiei estetice definite istoric, ci transmite emoţii pertinente în configuraţia ulterioară a lumii sociale. În acest sens moştenirea istorică proprie nu numai că devine inutilă, dar este considerată şi dăunătoare, atât prin conţinutul operelor cât şi prin varietatea sentimentelor cultivate. În bună parte putem susţine că literatura nu renunţă la funcţia estetică în perioada comunistă, ci doar că îşi redefineşte repertoriul de sentimente legitime prin simplificarea şi infantilizarea lui. Ea îşi propune inventarea unei sensibilităţi proprie omului nou, membru al unei societăţi fără clase. O sensibilitate al cărei prototip este modul de a simţi al muncitorului manual. Canonul estetic, istoric constituit, este considerat caduc nu doar sub raportul temelor ideologice care, o dată cu revoluţia, trebuie
să focalizeze ca singura realitate viabilă conflictul dintre exploataţi şi exploatatori, ci şi sub raportul sentimentelor/senzaţiilor încorporate. Principiul accesibilităţii operelor literare priveşte mai mult decât accesibilitatea cognitivă: sensibilitatea.
Cu cât sentimentele sunt mai nuanţate, "sofisticate", corespunzând unei grad de
complexitate socială ridicat, cu atât se apropie mai puţin de condiţiile socializării primare şi cu atât pot susţine definiţii concurente asupra realităţii. Or, instituirea societăţii fără clase reclamă doar utilizarea sentimentelor "de bază", susţinând prin accesibilitatea lor eficienţa muncii de propagandă. Realismul socialist ca metodă de creaţie legitimează o sensibilitate proletară, o reprezentare marxist-leninistă asupra societăţii şi o viziune materialistdidactică asupra lumii. El neagă achiziţiile specifice câmpului estetic care se autonomizase în timp prin supraordonarea condiţionărilor extraestetice. El nu neagă propriu-zis funcţia estetică, ci o reduce la starea de ancilaritate prin regresia în timp pe care o presupune construcţia unei societăţi simple ("fără clase"), cu puţine câmpuri autonome. Numai că ancilaritatea asumată, "normală" într-un timp revolut, în contextul unui patrimoniu specific
scăzut, poate produce opere cu valoare estetică, autentice, pe când practicată după evoluţia şi autonomizarea esteticii, în condiţiile unei alte moşteniri specifice, nu creează decâtsunete false, cel puţin pentru receptorul specializat. Puterea comunistă, din raţiuni propagandistice, e tentată să utilizeze capitalul simbolic al scriitorilor consacraţi, însă în acelaşi timp le pretinde să cultive o sensibilitate retardată, proletară, condamnându-i (pe cei disponibili) la inautenticitate. Nici cei convinşi de doctrina comunistă la acel moment (N. Labiş, R. Cosaşu) nu pot face abstracţie de achiziţiile specifice câmpului fără a risca să fie autentici, dar anacronici – adică nesemnificativi în câmp estetic. Revolută şi adesea falsă sub aspectul sensibilităţii, literatura proletcultismului întreţine un raport ambiguu cu realitatea. Deşi este numită realistă, literaturii i se cere să reflecte o realitate esenţială, descrisă de legea istorică, insesizabilă unui ochi needucat de învăţământul politic sau, după caz, o realitate ce va să vină, investită fiind cu o funcţie de predicţie creatoare. N-am greşi prea mult dacă am spune că este o literatură fantastică, cultivând un fantastic ideologic.
